preşedintele Thomas S. Monson
Dacă dorim să avem întotdeauna cu noi un spirit potrivit, trebuie să alegem să ne abţinem să ne mâniem.
Dragi fraţi, ne-am adunat ca un corp puternic al preoţiei, atât aici, în Centrul de conferinţe, cât şi în locaţii din întreaga lume. În această seară, am auzit mesaje inspirate şi îmi exprim aprecierea faţă de autorităţile care ne-au vorbit. Mă simt onorat, şi totuşi umil, de privilegiul de a vă vorbi şi mă rog să fiu inspirat de Domnul.
Recent, în timp ce vedeam ştirile de la televizor, am înţeles că multe dintre principalele ştiri erau asemănătoare, şi anume, că tragediile raportate erau toate provocate de acelaşi sentiment: mânia. Tatăl unui bebeluş fusese arestat pentru abuz fizic asupra copilaşului. S-a presupus că plânsetul bebeluşului îl înfuriase atât de tare, încât el a rupt unul dintre membrele copilului şi i-a fracturat mai multe coaste. A fost alarmant raportul despre creşterea violenţei grupurilor organizate, numărul de crime comise de ele crescând considerabil. O altă ştire din acea seară era despre o femeie care fusese împuşcată de către soţul ei de care se despărţise şi care, potrivit ştirii, avusese o criză de gelozie după ce a găsit-o cu un alt bărbat. Apoi, bineînţeles, au urmat reportajele obişnuite despre războaiele şi conflictele din întreaga lume.
M-am gândit la cuvintele psalmistului: „Lasă mânia, părăseşte iuţimea”1.
Cu mulţi ani în urmă, un cuplu tânăr m-a sunat la birou şi a întrebat dacă puteau veni pentru consiliere. Ei au menţionat că avuseseră parte de o tragedie în viaţa lor, iar căsătoria lor era în mare pericol. A fost stabilită o întâlnire.
Tensiunea dintre aceşti soţi a putut fi simţită din momentul în care au intrat în biroul meu. Povestea lor a fost relatată lent la început, în timp ce soţul vorbea cu întreruperi şi soţia plângea în linişte şi intervenea foarte puţin în conversaţie.
Tânărul se întorsese din misiune şi fusese acceptat la o universitate prestigioasă din partea de est a Statelor Unite. Acolo, într-o episcopie a Bisericii formată din studenţi, a întâlnit-o pe viitoarea lui soţie. Ea era, de asemenea, studentă la universitate. După ce au ieşit la întâlniri timp de un an de zile, ei s-au dus în Utah şi s-au căsătorit în templul Salt Lake, întorcându-se în est la scurt timp după aceea pentru a-şi încheia studiile.
Atunci când au absolvit şi s-au întors în statul lor natal, aşteptau primul lor copil, iar soţul şi-a găsit o slujbă în domeniul pe care şi-l alesese. Soţia a născut un băieţel. Viaţa era frumoasă.
Când fiul lor avea aproximativ 18 luni, s-au decis să meargă într-o vacanţă scurtă pentru a-i vizita pe membrii familiei care locuiau la distanţă de câteva sute de kilometri. Totul s-a întâmplat pe vremea când nu se prea auzise despre scaunele de maşină pentru copii şi centurile de siguranţă pentru adulţi, darămite să fie folosite. Cei trei membri ai familiei au mers cu toţii pe scaunele din faţă, bebeluşul stând la mijloc.
La un moment dat, în timpul călătoriei, soţul şi soţia au avut o neînţelegere. După toţi aceşti ani, nu-mi pot aminti ce a provocat-o. Însă îmi amintesc că cearta lor s-a amplificat şi a devenit atât de aprinsă încât, la un moment dat, au ajuns să ţipe unul la altul. Evident, aceasta l-a făcut pe băieţelul lor să înceapă să plângă, ceea ce, conform spuselor soţului, l-a făcut şi mai mânios. Pierzându-şi complet cumpătul, el a luat o jucărie pe care copilul o scăpase pe scaun şi a azvârlit-o înspre soţia lui.
Nu a nimerit-o. În schimb, jucăria l-a lovit pe fiul lor, ceea ce i-a provocat leziuni ale creierului, lăsându-l cu dizabilităţi pentru tot restul vieţii sale.
Aceasta este una dintre cele mai tragice situaţii cu care am avut de-a face vreodată. I-am sfătuit şi i-am încurajat. Am vorbit despre angajament şi responsabilitate, despre toleranţă şi iertare. Am vorbit despre afecţiunea şi respectul care trebuiau să-şi reia locul în cadrul familiei lor. Am citit cuvinte de alinare din scripturi. Ne-am rugat împreună. Deşi nu am mai avut nicio veste de la ei din acea zi atât de îndepărtată, ei zâmbeau printre lacrimi în timp ce ieşeau din biroul meu. În toţi aceşti ani am sperat ca ei să fi luat decizia să rămână împreună, alinaţi şi binecuvântaţi de Evanghelia lui Isus Hristos.
Mă gândesc la ei de fiecare dată când citesc cuvintele: „Mânia nu rezolvă nimic. Nu clădeşte nimic, însă poate distruge totul”2.
Cu toţii am fost mânioşi la un moment dat. Mânia poate să apară atunci când lucrurile nu ies aşa cum ne dorim. Poate fi o reacţie la ceva ce se spune despre noi sau ceva ce ni se spune. Putem s-o simţim atunci când oamenii nu se comportă aşa cum ne-am dori noi s-o facă. Poate că apare şi atunci când trebuie să aşteptăm după ceva mai mult decât am preconizat. Putem fi mânioşi atunci când alţii nu văd lucrurile din perspectiva noastră. Se pare că există nenumărate motive pentru care ne mâniem.
Sunt momente când ne supărăm din cauza jignirilor imaginate sau a nedreptăţilor care credem că ni se fac. Preşedintele Heber J. Grant, al şaptelea preşedinte al Bisericii, a povestit despre un moment când, fiind tânăr adult, după ce a lucrat pentru un bărbat, acesta i-a trimis un cec de 500 de dolari cu o scrisoare în care îşi cerea scuze că nu-l putea plăti mai mult. Apoi, preşedintele Grant a lucrat pentru un alt bărbat – muncă despre care el a spus că fusese de zece ori mai grea, solicitând un efort de zece ori mai mare şi mult mai mult timp. Acest al doilea bărbat i-a trimis un cec de 150 de dolari. Tânărul Heber a simţit că fusese foarte nedreptăţit. La început s-a simţit insultat, după care a fost foarte mânios.
El i-a povestit această experienţă unui prieten mai în vârstă, care a întrebat: „A intenţionat acel om să te insulte?”.
Preşedintele Grant a răspuns: „Nu. El le-a spus prietenilor mei că mă răsplătise generos”.
La aceasta, prietenul mai în vârstă a spus: „Un om este neînţelept dacă se simte insultat atunci când nu există intenţia de fi fost insultat”3.
Apostolul Pavel întreabă în Efeseni capitolul 4, versetul 26 din Traducerea lui Joseph Smith: „Te poţi mânia şi să nu păcătuieşti? Să n-apună soarele peste mânia voastră”. Eu întreb: Este posibil să simţim Spiritul Tatălui nostru Ceresc atunci când suntem mânioşi? Nu cunosc niciun caz în care să se fi întâmplat astfel.
În Cartea lui Mormon, în 3 Nefi, citim:
„Nu vor fi niciun fel de certuri printre voi…
Căci adevărat, adevărat vă spun Eu vouă, cel care are spiritul de ceartă nu este de-al Meu, ci este de-al diavolului, care este tatăl certurilor; şi el agită inimile oamenilor ca să se certe cu mânie unul cu altul.
Iată, aceasta nu este doctrina Mea să aţâţe inimile oamenilor la mânie unul împotriva altuia; ci doctrina Mea este ca asemenea lucruri să se termine”4.
A fi mânios înseamnă să cedezi influenţei lui Satana. Nimeni nu ne poate mânia. Este alegerea noastră. Dacă dorim să avem întotdeauna cu noi un spirit potrivit, trebuie să alegem să ne abţinem să ne mâniem. Mărturisesc că acest lucru este posibil.
Mânia, unealta lui Satana, este distructivă în atât de multe feluri.
Cred că majoritatea dintre noi cunoaştem povestea tristă a lui Thomas B. Marsh şi a soţiei sale Elizabeth. Fratele Marsh a fost unul dintre primii apostoli din timpul nostru, chemat după ce Biserica a fost restaurată pe pământ. În cele din urmă, el a devenit preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli.
În timp ce sfinţii se aflau în Far West, Missouri, Elizabeth Marsh, soţia lui Thomas, şi prietena ei, sora Harris, au decis să facă schimb de lapte pentru a putea face mai multă brânză decât ar fi putut face în mod obişnuit. Pentru a se asigura că totul era făcut în mod corect, ele s-au înţeles să nu păstreze smântâna, ci să pună laptele şi smântâna împreună. Smântâna se obţinea la sfârşitul mulsului şi era mai bogată în grăsime.
Sora Harris s-a conformat înţelegerii, însă sora Marsh, dorind să facă o brânză şi mai bună, a păstrat aproximativ jumătate de litru de smântână de la fiecare vacă şi i-a trimis surorii Harris laptele fără această smântână. Acest lucru a făcut ca cele două femei să se certe. Pentru că nu au putut să-şi rezolve neînţelegerea, problema a fost adusă în faţa învăţătorilor de acasă pentru a fi rezolvată. Ei au găsit-o pe Elizabeth Marsh vinovată de faptul că nu şi-a respectat înţelegerea. Ea şi soţul ei erau supăraţi din cauza deciziei şi problema a fost adusă în faţa episcopului pentru o judecată a Bisericii. Curtea judecătorească a episcopului a hotărât că smântâna a fost păstrată în mod fraudulos şi că sora Marsh şi-a încălcat înţelegerea făcută cu sora Harris.
Thomas Marsh a apelat la înaltul consiliu, iar bărbaţii care făceau parte din acest consiliu au confirmat decizia episcopului. Atunci, el a apelat la Prima Preşedinţie a Bisericii. Joseph Smith şi consilierii lui au analizat cazul şi au susţinut decizia înaltului consiliu.
Vârstnicul Thomas B. Marsh, care a luat partea soţiei sale în tot acest timp, s-a mâniat din ce în ce mai tare la fiecare decizie luată – devenind, de fapt, atât de mânios, încât s-a dus în faţa unui judecător şi a jurat că mormonii erau ostili faţă de statul Missouri. Declaraţia sa scrisă sub jurământ a condus la – sau cel puţin a fost unul dintre factori – ordinul crud de exterminare venit din partea guvernatorului Lilburn Boggs, care a dus la alungarea a peste 15.000 de sfinţi din casele lor şi la suferinţele cumplite şi moartea care le-a urmat. Toate acestea au avut loc din cauza unei neînţelegeri legate de schimbul de lapte şi smântână5.
După 19 ani de ranchiună şi pierderi, Thomas B. Marsh a venit în Valea Salt Lake şi i-a cerut iertare preşedintelui Brigham Young. Fratele Marsh i-a scris, de asemenea, lui Heber C. Kimball, primul consilier în Prima Preşedinţie, despre lecţia pe care a învăţat-o. Fratele Marsh a spus: „Domnul S-a descurcat foarte bine şi fără mine şi El… nu a pierdut nimic din cauza căderii mele în apostazie; dar, vai, cât am pierdut eu?! Bogăţii, bogăţii mai mari decât ar putea această lume sau multe planete ca aceasta să ofere”6.
Cuvintele poetului John Greenleaf Whittier sunt tocmai potrivite: „Dintre cele mai triste cuvinte rostite de limbă sau scrise cu peniţa, cele mai triste sunt acestea: «Ar fi putut să fie!»”7.
Dragii mei fraţi, cu toţii suntem predispuşi la aceste sentimente care, dacă nu sunt controlate, pot duce la mânie. Avem parte de neplăcere şi iritare sau antagonism şi, dacă alegem astfel, ne pierdem cumpătul şi ne mâniem pe alţii. În mod ironic, aceşti alţii sunt deseori tocmai membrii familiei noastre – persoanele pe care le iubim cel mai mult.
Cu mulţi ani în urmă, am citit următoarea depeşă a agenţiei Associated Press, care a apărut în ziar: Un bărbat în vârstă a dezvăluit la înmormântarea fratelui său, cu care el a împărtăşit, din tinereţe, o cabană mică, cu o cameră, în apropiere de Canisteo, New York, că după o ceartă între ei, au împărţit camera în jumătate cu o linie marcată cu creta şi niciunul nu a trecut de partea cealaltă a liniei şi nici nu şi-au mai adresat vreun cuvânt începând din acea zi – cu 62 de ani în urmă. Gândiţi-vă numai la consecinţa acelei mânii. Ce tragedie!
Fie ca noi să luăm o decizie conştientă de fiecare dată când o astfel de decizie trebuie să fie luată, să ne abţinem de la mânie şi să nu rostim cuvintele dure şi jignitoare pe care am putea fi ispitiţi să le spunem.
Îndrăgesc cuvintele imnului scris de vârstnicul Charles W. Penrose, care a slujit în Cvorumul celor Doisprezece şi în Prima Preşedinţie la începutul secolului al XX-lea:
Fratele meu, stăpâneşte-ţi sentimentele.
Instruieşte-ţi sufletul revoltat,
Nu-i suprima simţămintele,
Dar lasă de glasul raţiunii să fie controlat.
Stăpâneşte-ţi sentimentele, este putere
În mintea calmă, chibzuită.
Pasiunea zguduie turnul înţelepciunii,
Orbeşte şi cea mai clară vedere8.
Fiecare dintre noi este un deţinător al preoţiei lui Dumnezeu. Jurământul şi legământul preoţiei ne privesc pe noi toţi. Pentru cei care deţinem Preoţia lui Melhisedec, acestea sunt o declaraţie a cerinţei noastre de a fi credincioşi şi supuşi faţă de legile lui Dumnezeu şi de a ne îndeplini cu credinţă şi sârguinţă chemările pe care le primim. Pentru cei care deţineţi Preoţia aaronică, acestea sunt o declaraţie despre îndatorirea şi responsabilitatea viitoare, pentru ca dumneavoastră să vă puteţi pregăti aici şi acum.
Jurământul şi legământul sunt prezentate de către Domnul prin următoarele cuvinte:
„Pentru că toţi aceia care sunt credincioşi astfel încât să obţină aceste două preoţii despre care am vorbit şi să-şi îndeplinească cu credinţă şi sârguinţă chemările lor sunt sfinţiţi prin Spirit pentru înnoirea trupurilor lor.
Ei devin fii ai lui Moise şi ai lui Aaron, şi seminţia lui Avraam, şi Biserica, şi împărăţia şi aleşii lui Dumnezeu.
Şi, de asemenea, toţi aceia care primesc preoţia Mă primesc pe Mine, spune Domnul;
Pentru că acela care primeşte pe slujitorii Mei pe Mine Mă primeşte;
Şi acela care Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Tatăl Meu;
Şi acela care Îl primeşte pe Tatăl Meu primeşte împărăţia Tatălui Meu; de aceea, tot ceea ce are Tatăl Meu îi va fi dat lui”9.
Dragi fraţi, mari promisiuni ne aşteaptă dacă suntem fideli şi credincioşi jurământului şi legământului acestei preţioase preoţii pe care o deţinem. Fie ca noi să fim fii demni ai Tatălui nostru Ceresc. Fie ca noi să fim mereu exemple bune în căminele noastre şi credincioşi în ţinerea tuturor poruncilor, ca noi să nu purtăm niciun pic de ură faţă de oameni, ci să fim împăciuitori, amintindu-ne mereu de sfatul Salvatorului: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”10. Aceasta este rugămintea mea la încheierea acestei măreţe adunări a preoţiei, fiind, de asemenea, şi rugăciunea mea umilă şi sinceră, deoarece vă iubesc, dragi fraţi, din toată inima şi din tot sufletul meu. Şi mă rog ca binecuvântările Tatălui nostru Ceresc să vă însoţească pe fiecare în parte în viaţa dumneavoastră, în căminul dumneavoastră, în inima dumneavoastră, în sufletul dumneavoastră, în numele lui Isus Hristos, amin.
NOTE
1. Psalmii 37:8.
2. Lawrence Douglas Wilder, citat în „Early Hardships Shaped Candidates”, Deseret News, 7 decembrie 1991, A2.
3. Vezi Heber J. Grant, Gospel Standards, comp. G. Homer Durham (1969), p. 288-289.
4. 3 Nefi 11:28-30.
5. Vezi George A. Smith, „Discourse”, Deseret News, 16 aprilie 1856, p. 44.
6. Thomas B. Marsh către Heber C. Kimball, 5 mai 1857, Brigham Young Collection, Church History Library.
7. „Maud Muller”, The Complete Poetical Works of John Greenleaf Whittier (1876), p. 206.
8. „School Thy Feelings”, Hymns, nr. 336.
9. D&L 84:33-38.
10. Ioan 13:35.
Previous
